Avram Iancu, 1849: martor al nepilduitelor opintiri, martor al jertfelor uriaşe, martor al nemărginitei mizerii şi sărăcii a românilor

Tweet

Memoriul trimis la 1849 de Avram Iancu către Împăratul de la Viena

Maiestate!

Dintre Românii monarhiei austriece, asupra cărora sistemul ante-revoluţionar a apăsat mai greu şi mai nedrept, o deosebită atenţie, din partea guvernului Maiestăţii Voastre, merită locuitorii munţilor vestici ai Ardealului. Până la mijlocul veacului trecut ei erau proprietari adevăraţi ai pământului locuit de ei; dar treptat prin forţă, au fost prefăcuţi în veritabili iobagi domneşti, au fost despoiaţi de toate drepturile ce le-au avut veacuri dearândul ca proprietari liberi; fiind prin situaţia lor geografică şi prin ocupaţiile impuse lor de natura terenului, împiedicaţi de la un contact mai des cu şesul înconjurător, suferinţele lor cele grele – încălcările forţei asupra drepturilor lor – au fost sau ignorate cu intenţie, sau nebăgate în seamă.

Când mult chinuitul popor din munte, adus la marginea disperării, pierzîndu-şi răbdarea, a trebuit să răsufle în erupţiuni violente, potrivit sistemului lor, mânuitorii întâmplători ai legilor ţării au atribuit acelor erupţiuni alte intenţii, de trădare, pentru ca astfel, de-o parte, să înşele în continuu pe drepţii împăraţi ai Austriei asupra stărei de plâns a nenorocitului popor, iar de altă parte, pentru ca şi mai mult să robească poporul.

Aşa făcu acesta anume cu prilejul mişcării isbucnite pe la anul 1792 şi cunoscute sub numele de “spartul buţilor“; tot aşa la mişcarea lui Horia, provocată de aceleaşi încălcări. Numai marele străbun al Maiestăţii Voastre, împăratul Iosif II, nu s-a lăsat amăgit de rapoarte false de-ale autorităţilor ţării, precum reiese dintr-o scrisoare către baronul Brukental, şi a recunosctu motivul adevărat al acestor mişcări. Dar deodată cu moartea prematură a marelui împărat dispăru şi nădejdea Românilor din munţi, şi deatunci trista lor stare se înrăutăţi tot mai mult.

Maiestate!

Împăratul de la Viena, Francisc Iosif I, 1850

Pentru ca adânc jignitul popor al munţilor să fie iarăşi aşezat în drepturile sale, el are două drumuri: obişnuitul drum a dreptului, pe care comunele petiţionare au fost îndrumate şi governorul ţării şi iubirea de dreptate şi graţia Maiestăţii Voastre.

Privitor la cel dintâiu drum, nedreptăţii simţindu-şi buna îndreptăţire a cererii lor, nu ar şovăi să-l calce. Dar această chestie de drept unguresc, sau după legi noi, de introdus de-aici înainte. Însă, deoarece legislaţia maghiară, cu intenţie, a cugetat totdeauna la apăsarea Românilor, aceştia de mult s-au ferit de-a apuca pe acest drum; şi mai departe, deoarece introducerea noilor legi s-a amânat într-un viitor nehotărât; deoarece, şi dealtfel, dată fiind dezvoltarea noii ordini a lucrurilor, situaţia naţiei româneşti rămase tot cea veche, iobagă şi este departe de a inspira încredere în judecătoriile ţării.

Românii din munţi au puţină speranţă că pe acest drum vor ajunge la drepturile lor. La aceasta se adaugă şi împrejurarea că apăsarea şi ştirbirea drepturilor Moţilor au pricinuit-o autorităţile camerale şi că produsul stors de ele, în curs de aproape un veac, a curs în visteria Statului şi astfel procesul lor cu Moţii ar trebui să-l înceapă cu fiscul Maiestăţii Voastre; iar la purtarea unui proces aşa de îndelungat ei se simt cu atât mai puţini înclinaţi, cu cât, încă dinainte de revoluţie luptând în situaţia lor apăsătoare cu sărăcia şi mizeria, acum prin enorma luptă a nenorocitului război civil, care mai ales pe ei i-a apăsat, sunt istoviţi total şi sunt aduşi în sărăcia cea mai sdrobitoare. Astfel Muntenilor vestici ai Ardealului le rămâne numai drumul către iubirea de dreptate şi către graţia Maiestăţii Voastre.

Considerând împrejurările acestea comunele Câmpeni, Sohodol, Bistra, Cerşet, Secătura, Albac, Neagra, Scărişoara, Vidra de Jos şi de Sus şi Ponorel, toate aşezate în comitatul Albei de Jos, au însărcinat pe preasupus supiscălitul conform anexei, să apară, în numele lor, înaintea Tronului Maiestăţii Voastre, pentru ca, zugrăvind fidel situaţia lor mărginită cu disperarea, să obţin: Maiestatea Voastră să le faceţi dreptate pe drumul cel mai scurt şi să Vă înduraţi preagraţios a-i scuti de ostenelile şi cheltuielile procesului.

1868, harta comunelor reprezentate de Avram Iancu

Maiestate, nedreptatea făcută comunelor mau sus numite este de două feluri:

1. că drepturile în al căror uz ei s-au găsit de veacuri, ca proprietari liberi, sub principiul naţional, nu li s-au luat pe cale legală ci prin faptă.
2. că ele au fost constrânse la prestaţii şi contribuţii la care nu erau obligate nici chiar în sensul urbariului arbitrar impus lor în anul 1746 şi al contractului forţat din anul 1789.

Privitor la drepturile acestor comune aici trebuie considerat, înainte de toate dreptul de proprietate. Că pământul locuit de numitele comune a fost proprietatea lor liberă, se vede, între altele:

1. şi din diploma adausă sub lit. g), a principelui George Rakoczi din anul 1655, în care acest pământ expres este numit teritoriul lor – territorium suum – de aceea, liber şi neîmpiedicaţi, ca proprietari adevăraţi, ei au folosit pădurile crescute pe acest pământ, lucrând felurite scule, de pe a căror vânzare, cu multe cheltuieli şi munci grele – maximus sumptibus et difficillimis laboribus – cum se exprimă prinţul, ei îşi procurau apoi bucatele care le lipseau şi le introduceau în munţii lor fără a plăti taxe.

Urbariumul din 1704 dovedeşte dreptul de proprietate al comunelor moţilor

2. acest drept de proprietate îl dovedeşte neînfrânat faptul că numitele comune au dispus liber de teritoriul lor, întrucât au vândut părţi din el, sau le-au dăruit; şi că, de la introducerea arbitrară a urbariului din anul 1746, aceste donaţii şi cumpărări chiar şi fiscul le-a recunoscut ca legale şi le-a confirmat.

Comunele posedă o mulţime de astfel de documente donaţionale, dintre care şaptesprezece sund adaose aici, ca dovezi pentru afirmaţiile făcute (de la a la p).

Aş de exemplu, sub a, comuna Râului Mare (Nagyaranyos) a dăruit în anul 1704, lui Negrea Simeon, moşia numită Comornicele, de veci, pentru amândouă sexele, cu dreptul de a o preface arabilă prin defrişare şi de-a o folosi ca proprietar.

Sub b, familia Petrileţi cumpără pe bani, sub principele Báthori Sigismund, de la comuna Câmpeni (Topánfalva) o moşie din teritoriul comunei, o curăţă de pădure şi o posedă netrulburat până la 1648, când ieşi deliberatul b.

Câmpeni, 1900

Sub d, comuna Râului Mare (Nagyaranyos) dăruieşte lui Onieţ Petru moşioara numită Bozorul, în anul 1723.

Sub g, comuna Râului Mic (Kisaranyos) dăruieşte lui Inde Gavril şi fratelui său Ispas o bucăţică din Obârşia – Vidrei în anul 1746.

Sub h, comuna comuna Râului Mare (Nagyaranyos) dăruieşte lui Nicula Dumitru o bucată de pădure din pământul comunei, numit Dosul Albacului, în anul 1715; donaţia este confirmată ca legală , acolo sub E.

Sub x, patru comune, ca proprietare ale iarmarocului din Câmpeni, cumpără de la doi proprietari particulari, locuitori de acolo,două grădini, pentru a lărgi piaţa târgului, cu preţ de 110 florini în anul 1746.

Precum s-a amintit şi precum se vede din documentele anexate, aceste vânzări şi donaţiunile acestea au fost confirmate de funcţionarii fiscali, adeseori chiar de tesaurariat, recunoscându-se aşadar dreptul de proprietate al comunelor. Şi de astă-dată nu trebuie trecut cu vederea că, cu prilejul confirmării donaţiunilor de pădure, făcute din partea comunei Nagyaranyios către Nicula Dumitru, în documentele anexate sub a, Dobra, care le confirmă, numeşte pământul comunei dominium fiscale. Însă, deoarece chiar în document, numita moşie este însemnată ca proprietate liberă a comunei şi deoarece legală, donaţiuneaeste recunoscută şi confirmată ca legală de toţi funcţionarii fiscali anteriori şi chiar de tesaurariarul Bornemisa însuşi, în anul 1750, fără nicio clauză, urmează că citata clauză a lui Dobra nu merită nicio considerare, deoarece stă în contrazicere cu documentul însuşi şi cu celelalte întăriri ale oficiului fiscal.

3. O dovadă tot atât de neînfrântă pentru dreptul de proprietate al comunei o dă libera şi neîmpiedicata practicare, continuată până la mijlocul veacului al XVIII-lea, a tuturor căderilor esenţial legate de dreptul de proprietate, anume: crâşmăritul, vânzarea cărnii, vama târgului, pescuitul, vânatul, tăiatul lemnelor şi păşunatul.

Practicarea liberă şi neîmpiedicată a acestor drepturi, care, în legile patriei apar sub numele de drepturi regale, produc dovada cea mai nerăsturnabilă că locuitorii munţilor nu au fost supuşi (coloni) în sens strict, ci oameni liberi, libertini, care, în loc de biruri, aduceau principilor naţionali de pe vremi, anumite daruri trebuitoare Curţii princiare, în natură, şi anume: miere, unt, miei, berbeci, mai multe feluri de piei ş.a., date de locuitorii munţilor mai înalţi; o anumită cantitate de aur de munte, dat de locuitorii ţinutului  de mai jos. Dar nici aceştia, nici aceia nu au făcut slujbe de supuşi sau robote.

În posesiunea şi uzul acestor drepturi Muntenii rămaseră şi sub regenţii austrieci, până către mijlocul veacului al XVIII-lea, când, în locul acestor prestaţiuni naturale, s-a început a li se cere taxe în bani; aici se află originea ulterioarelor taxe urbariale, a treptatei mărginiri sau retrageri a pomenitelor drepturi şi a prestaţiilor şi contribuţiilor, la care Muntenii au fost constrânşi şi prin care proprietarii liberi de până acum au fost timbraţi ca supuşi în sensul cel mai strict.

1. Începutul acestor triste stări, în care Moţii suspină astăzi mai mult decât oricând, s-a făcut cu urbariul arbitrar din anul 1746; din acest urbariu s-a adaos acestei preasupuse petiţii un extract scurt, sub a, privitor la comuna Câmpeni (Topánfalva). Extrasul este de importanţă, întrucât el oferă şi dovezi pentru amintitele drepturi ale locuitorilor din munţi, şi întrucât, de altă parte, arată cum taxele urbariale, introduse arbitrar, sunt sporite treptat, tot atât de arbitrar, enorm şi spre nenorocirea locuitorilor munteni.

Astfel, în acest urbariu nu se pomeneşte de dreptul vânatului; deci el se află în posesiunea comunelor până în timpul cel mai nou, dar astăzi este altfel. Tot aşa se zice în urbar, expres: molae farnaceae novem reperiuntur; molae autem contusoriae 25; ex his omnibus nullus Fisco regio cedit proventus. Prin urmare comunele uzau exclusiv de acest drept; dar în timpul mai nou morile au fost impuse cu taxe însemnate de către fisc. Tot astfel, comunele din jurul Zlatnei şi de mai sus practicau încă al al 2-lea deceniu al acestui veac, nestingherite, nu numai dreptul tăierii pădurii şi al păşunatului, ci şi în acest timp, priveau pădurile ca proprietate a comunei, precum şi erau în realitate, prin uzul de veacuri. Dar astăzi, şi în privinţa aceasta, altfel este.

De altă parte, taxele fixate arbitrar în pomenitul urbar s-au sporit treptat, monstruos. Astfel dreptul de crâşmărit, practicat mai înainte fără impunere şi liber, de către comune, a fost impus în urbar, conform anexei A, cu 45 florini, astăzi taxa aceasta a fost ridicată la suma enormă de circa 1500 florini! Tot aşa s-a întâmplat cu dreptul vânzării de carne, al vamei târgului, al pescuitului şi cu alte drepturi, exercitate fără piedici de comune, apoi în mod arbitrar sustrase comunelor şi arendate de fisc pe preţuri tot mai mari.

Taxa introdusă ca reluiţie, în locul pomenitelor producte naturale, a fost impusă la început pe comună, global, nu individual, şi primarii o distribuiau pe membrii comunei, fără niciun amestec al autorităţilor. La început taxa nu era mare, şi uneori asupra unei singure familii abia cădea ½ creiţar. Mai târziu taxa fixă sumară se prefăcu într-una individuală, şi anume aşa că aceia care nu aveau vite de jug să plătească anual 2 florini 36 creiţari, cei cu vite de jug 5 florini 12 creiţari. Taxa aceasta apoi a fost timbrată arbitrar cu numele de reluiţie de robotă şi astfel liberii Moţi au fost prefăcuţi în iobagi formali.

Acest tratament arbitrar al Muntenilor şi treptata retragere sau mărginire a drepturilor lor au produs erupţiunile amintite în introducerea acestei prea supuse  petiţii. Iubirea de dreptate a împăratului Iosif II, care de-o parte a interzis foarte sever apărarea sărmanilor locuitori, iar de altă partea le-a asigurat proprietatea morilor şi herestraelor, precum şi libera întrebuinţare a pădurilor, a readus liniştea în sufletele Muntenilor mult chinuiţi.

Totuşi, prin înălţarea turnătoriilor de la Zlatna şi Ofenbaia trebuinţele manipulaţiunei montane s-au înmulţit şi serviciile foarte grele ale Românilor munteni, care acum au fost obligaţi să taie enormul quantum de lemne trebuitor şi să-l care sau să-l plutească pe Arieş. În timpul acesta cea mai mare parte din pădurile comunelor au fost de fapt ocupate de fisc; iar prin felurite ameninţări a căror urmă se vede din contract, comunele au fost silite să încheie contractul alăturat în copie sub D.

Îndatoririle impuse locuitorilor munteni prin acest contract forţat cuprindeau următoarele puncte mai esenţiale:

1. preţul pentru tăierea unui stânjen de lemne,
2. numărul stânjenilor de tăiat,
3. plata drumului încolo şi înapoi de la tăietură după depărtare; plata se fiza întotdeauna la înţelegere cu comuna. Şi dispoziţia aceasta dovedeşte deajuns că locuitorii munteni erau oameni liberi, nu iobagi.

Dar nu a fost destul că acest contract nu a fost încheieat din liberă învoială, comunele trebuiră să facă şi experienţa cea mai dureroasă, anume că funcţionarii camerali nu se ţinură de niciuna din condiţiile stipulate şi că, după încheierea acelui contract, comunelor nu li s-au luat numai pădurile, herăstraele, păşunile ş.a., ci, în mod arbitrar, ele au fost strâmtorite mai ales la întrebuinţarea pădurii şi păşunii ca şi cum niciodată nu ar fi fost proprietarii lor; din caua lor  ele fură zălogite şi pedepsite chiar şi pentru tăierea copacilor de pe propriile aşezări plantaţi de oameni ori de moşii şi strămoşii lor.

Bistra

Numărul stânjenilor de tăiat, contrar cuprinsului contractului, a fost sporit arbitrar; plata stipulată a drumului încolo şi înapoi nu s-a mai plătit; de o înţelegere cu comunele relativă la sporirea ei ori la răsplată, în cazuri de depărtări mai mari ale tăieturilor, nu a mai fost vorba. Ba, nici cu acestea nu a fost de-ajuns, ci, în vreme ce, de-o parte, se construiau, la Bistra şi la Bucium, ferăstraie camerale, apoi magazine de lemn de ars şi de muncă, pe care contrar contractului, şi comunele trebuiră să le înzestreze cu buşteni şi lemne de altă parte, încă şi în al 4-lea deceniu al acestui veac, Albacenilor li s-au oprit, de către funcţionarii fiscului, herăstraiele proprii, fără nicio despăgubire.

Şi, totuşi, toţi paşii făcuţi de bieţii Munteni contra acestor şi altor supărări şi vexaţiuni, toate petiţiile către preaînaltul loc au rămas fără efect, deoarece informaţiile relative la ele s-au cerut întotdeauna de la funcţionarii camerali, asupritori sistematici ai Românilor şi aceştia, fireşte, nu se simţeau îndemnaţi a mărturisi împotriva lor înşile. Din contră, cei păgubiţi, care căutau a-şi obţine dreptate împotriva acestor apăsări arbitrare, au fost expuşi urmărilor celor mai neumane.

1940, casa memorială Avram Iancu

Cu toate aceste nedreptăţi strigătoare, în sufletele nenorociţilor Munteni nu se răci iubirea către domnitorii din casa Austriei; fidelitatea lor, devotamentul către Tron şi preaînalta dinastie nu au slăbit niciun moment însufleţirea cu care, în anii 1848 şi 1849, ei se ridicară ca un om, pentru apărarea tronului ameninţat al Maiestăţii Voastre; opintirile de necrezut făcute în acest sens; dispreţul morţii şi răbdarea nepilduită ce-au dovedit-o – sunt dovezi strălucite despre acestea. Jerfirea fără de pildă îşi are temeiul în credinţa moştenită, în devotamentul moştenit al acestui popor către monarhii săi, dar totdeauna în nemărginita speranţă că, în sfârşit odată vor fi ascultaţi, că vor fi scoşi din situaţia lor aproape disperată şi reintroduşi în drepturile lor răpite cu puterea. Iubirea cu dreptate a Maiestăţii Voastre şi meritele esenţiale şi mari, ce şi le-au câştigat în anii 1848 – 1849, le dau drept la această speranţă.

Prea supus suptiscălitul martor al nepilduitelor opintiri, martor al jertfelor uriaşe şi al rarului devotament probat de Românii munteni în interesul tronului şi al preaînaltei dinastii, martor al nemărginitei mizerii şi sărăcii, cu care ei au de-a lupta după înfrângerea revoluţiei, îndrăznesc să apar la treptele tronului Maiestăţii Voastre, şi din puterea autorizaţiei date de ei, vă rog în genunchi pe Maiestatea Voastră, să nu refuze bieţilor români din munţi graţia preaînaltă, ci să le facă preagraţioasă dreptate prin cât mai grabnică reintroducere în drepturile lor, aşa cum le posedăm înainte de încălcările arbitrare ale fiscului, anume în dreptul de proprietate al comunelor asupra fostului teritoriu şi în toate căderile împreunate cu acest drept, a căror liberă practicare a fost dovedită aici.

Al Maiestăţii Voastre,

Avram Iancu

Notă – Nici după Unirea din 1918 problema pădurilor moţilor nu a fost rezolvată, cu toată promisiunea Regelui care a făgăduit că munţii de 18 veacuri moţeşti vor aparţine Moţilor – a se vedea articolele de aici, aici sau aici.