Cezar Petrescu – Codrii şi păşunile se cuvin Voineşarilor, stăpânii de drept şi din veac
Povestea ariciului şi-a sobolului nu e de ieri de-alaltăeri.
Mai bine decat fabuliştii, o cunosc însă moşnenii noştri, care au fost pe rând alungaţi din străvechile lor aşezări, cu toate hrisoavele şi zapisele domneşti, ca să facă loc musafirilor mult mai proaspeţi şi cu mai firave rădăcini în pământul românesc.
Firave, atunci când există.
Uneori însă nu există deloc, când uzurpatorii sunt ca acei trandafiri al Libanului, care pe vreme de secetă se strâng ghem desprinzându-şi fibrele din ţărană şi se lasă rostogoliţi de vânturi până ce dau peste un ţinut reavăn şi gras. Poposesc aici atât cât nu-i ajunge seceta din urmă; ca să alerge nomazi de la răsărit la apus — statornicindu-se numai unde le e bine şi numai cât le e bine.
În genere, cam asemenea oaspeţi trecători şi-au făcut loc în pădurile şi munţii moşnenilor. Pe rând au fost scoşi autohtonii din vechile lor drepturi în munţii Buzăului şi ai Vrancei, în munţii Apuseni şi ai Maramureşului. Indiferent dacă proaspeţii uzurpatori se numeau Groedel sau Anhauch, un nume cu „escu” sau cu „oiopol” în coadă. Povestea e aceiaşi, victimele aceleaşi — doar profitorii sunt alţii.
Pomeneam mai deunăzi despre stările de pe Valea Lotrului, unde munţii şi păşunile sătenilor din Brezoi, Mălaia şi Voineasa, au fost cotropite printr-un mai îndelung proces de infiltraţie, de către Universitatea Săsească şi societatea exploatatoare „Carpatina”.
Lucrul nu poate fi trecut prea uşuratec cu vederea, căci reprezintă un sistem.
Intr-adevăr, în Ardeal, pe la 1868, se iscase ceartă între Universitatea Săsească deoparte şi Scaunele Tălmaci şi Sălişte pe de alta. Ceartă pentru stăpanirea celor peste 10.000 hectare de codri seculari şi de fâneaţă, rămase teritoriului ungar prin rectificarea de graniţă de la 1868, când satele mărginaşe oltene au fost deposedate de aceste proprietăţi din străbuni, iar Universitatea Săsească şi le-a apropriat, ca bunuri rămase „res nullius”.
Neînţelegerea dovedea prea bine că dreptul de proprietate nu fusese bine lămurit S-a lămurit cu acest prilei. Cu strâmbătate fireşte — dat s-a lămurit. Stăpână fără drept rămâne Universitatea Săsească, până când la 1926 este expropriată de statul român.
Dar… căci există un dar. Dar, printr-o carte recentă susnumita universitate ventilează ideea de a îndrepta plângere la Societatea Naţiunilor, împotriva nedreptăţii săvârşite de Statul Român prin exproprierea patrimoniului „său”. A- cesta ni se pare cel puţin o cutezanţă. Dacă e vorba de invocat dreptul ginţilor, atunci codrii şi păşunile se cuvin Voineşarilor, stăpânii de drept şi din veac, înainte de rectificarea frontierei. În asemenea cazuri nu se poate invoca prescripţia. Totuşi Universitatea Săsească a exploatat şi a vândut materialul lemnos, încasând cu anticipaţie sumele prin bunăvoinţa — am spune prin complicitatea — unei societăţi străine; s-a opus la expropriere ştiind prea bine că pământurile aparţineau mărginenilor olteni de ceastălaltă parte a Carpaţiior; iar pentru mai complectă sfruntare, acum mai ameninţă şi cu Societatea Naţiunilor.
Nu este vorba aici de amintit ce este şi ce-a fost Universitatea Săsească. Deşi vreme îndelungă, situaţia inferioară de iobagi a românilor ardeleni, faţă de populaţia săsească privelegiată cu premeditare de statul maghiar pentru rostul politic de desnaţionalizare cu care au lost colonizaţi; deşi aceste suveniruri ale trecutului au mai lăsat încă răni şi resentimente în multe suflete. Nimeni nu va împinge orbirea până la a contesta importanţa acestui aşezămant de cultură, rolul oe care l-a jucat în viaţa cărturărească şi artistică a Ardealului. Acestea sunt realităţi netăgăduite.
Dar lumina cărturărească e una, iar dreptul la viată al moşnenilor căzuţi in iobăgie e altceva. E o realitate măcar tot atât de vie cât cealaltă şi ne îngrijorează — ne doare, măcar tot atât.
Căci n-a fost vorba numai de Universitatea Săsească. Trecem la al doilea nume. Societatea „Carpatina”, o cotropitoare de altă specie.
Rămăsese versantul drept ai Văii Lotrului: pe acesta s-a format mai întâi societatea „Lotrul”, apoi „Oltul”, care despoaie pur şi simplu locuitorii din Mălaia, Brezoi, Voineasa, prin manopere şi prin forţă, la adăpostul şi cu ajutorul organelor administrative.
Într-adevăr, era destul ca una din aceste societăţi să cumpere drepturile indivize a cinci moşneni de pe un munte, ca îndată să se apuce de exploatare şi astfel aceste două societăţi s-au prezentat cu un aport de 4 milioane metri cubi brad şi fag la formarea „Carpatinei”, deşi nici un munte nu se afla cumpărat complet dela toti codevălmaşii lui.
Iar sutele de procese câte au fost şi mai sunt încă se lovesc de oamenii zilei. De oamenii zilei de ieri, de o tristă memorie şi de cei ai zilei de azi, de o tot atât de tristă faimă.
Aţi trecut vreodată prin această superbă Vale a Lotrului? E vestită în toată ţara — şi popularizată prin sute de fotografii de-un pitoresc grandios. Dar locuitorii — i-aţi cunoscut în ce mizerie trăesc, ei care durează acolo mai dinainte chiar de anii descălecătorii?
Au priveghiat la potecile munţilor, nu s-au clintit de pe vremea lui Laiotă Basarab, straje statornice, pentru ca sfârşitul lor să se petreacă sub ochii noştri, săcătuiţi de societăţile străine de astăzi şi duşmane de ieri.
Moşnenii au reacţionat după puterile şi priceperea lor. In 1925 au ocupat munţii Săracinurile şi Balul; vor păşi mai departe.
Deocamdată, gospodarii din 12 comune oltene s-au sindicalizat pentru a-şi recâştiga dreptul de peste 50.000 hectare cotropite.
E un început acesta. Iar pentru un sistem de jaf şi de sălbatecă încălcare a drepturilor — e poate începutul unui sfârşit.
23 februarie 1932
Cezar Petrescu
