Proprietatea naţională, izvor de putere, independenţă şi libertate

Proprietatea naţională, izvor de putere, independenţă şi libertate

Sub regimul monarhiei absolute, regii găseau de cuviinţă să intervină direct şi prin acte personale, în administrarea justiţiei, substituind voinţa lor efectelor legii sau acţiunii tribunalelor. Ca să legitimeze aceste acţiuni,  regele delegase exerciţiul justiţiei altora, pe care nu o înstrăinase, întrucât o socotea proprietatea sa, putând să exercite justiţia după bunul său plac.

 

Astăzi, în lumina principiilor constituţionale, justiţia este atât o datorie, cât şi un drept public, care se exercită prin delegare, astfel, nu mai poate fi proprietatea nimănui, de ea fiind legată  existenţa naţiunii întregi.

 

În faţa legii, opresiunea trebuie să cadă, iar puterea să rămână. Opresiunea cade, adică persoana cucereşte drepturile sale, numai puterea rămâne, în sensul că Statul păstrează un rol de îndeplinit. Astfel, apare Statul cu puterea sa, persoana cu libertatea şi dreptul său. Dreptul  persoanei şi dreptul  Statului, doi contemporani ce se nasc în aceeaşi zi, moment în care se prăbuşesc privilegiile!

 

Sufragiul universal nu a schimbat puterea politică în stăpân. Şi totuşi, dreptul de proprietate, şi în special cel al comunităţilor istorice de proprietari, se doreşte şi astăzi a fi legiferat în mod discreţionar şi perfid. Altfel, cum se poate interpreta iniţiativa de a „remedia” disfuncţionalităţile administrative de aplicare a principiului restitutio in integrum, prin eliminarea restituirii în natură? De ce eşecul sau refuzul administraţiei publice de a aplica legea (căci retrocedările sunt împiedicate de cele mai multe ori de primar sau de prefect), sau cazurile în care justiţia nu aplică norma de drept, ci interpretarea trunchiată a acestora (circulare ale miniştrilor sau ale altor autorităţi) se doresc a fi „îndreptate” de o manieră nu europeană, cum se argumentează, ci în stilul abuziv al regimului comunist?

 

Nimeni nu spune adevărul: proprietarul ajunge să-şi ceară drepturile în justiţie numai după ce comisiile locale şi judeţene de fond funciar fie îi resping cererea de retrocedare, fie refuză să o soluţioneze. Numai în cazul în care justiţia menţine soluţiile din faza administrativă a retrocedării, proprietarii nemulţumiţi se adresează Curţii Europene a Drepturilor Omului.

 

Se cuvine ca legiuitorul să încerce să rezolve punctul nodal al problemei retrocedării: procedura administrativă de soluţionare a cererilor trebuie modificată, trebuie modificată componenţa comisiilor (până în 1945 comisiile de reformă agrară erau conduse de un judecător), astfel încât nu politicul să decidă soarta proprietarilor şi a proprietăţii. Judecătorii specializaţi în fond funciar ar trebui detaşaţi pentru a conduce şi a tranşa problemele cel puţin la nivelul comisiilor judeţene – formarea profesională şi moralitatea magistratului sunt, cel puţin pentru proprietari, garanţii incomparabile cu „neutralitatea” omului politic.

 

Aşadar, nu Justiţia trebuie blamată pentru dosarele României la CEDO. A ţinut cineva şi evidenţa hotărârilor în care judecătorii au hotărât în favoarea proprietarilor şi au corectat abuzurile comisiilor de fond funciar şi a hotărârilor irevocabile care nu sunt puse în executare de preşedinţii comisiilor de aplicare a legilor retrocedării?

 

Iţele retrocedării sunt încurcate de factorul politic, acesta trebuie eliminat din aplicarea legilor proprietăţii. Justiţia să fie învinuită numai atunci când nu aplică legea şi să nu mai fie reţinută şi infiltrată de puterea legislativă sau de puterea executivă, căci dintre acestea trei numai justiţia nu poate şi nu trebuie să fie politică.

 

Toate acţiunile oamenilor stau mărturie conştiinţei lor şi ei nu pot scăpa de ea – îmi spunea un moşnean carpatin şi drag prieten.

 

Pentru cauzele pierdute de Statul Român la CEDO ar trebui introdusă o răspundere civilă, patrimonială, atât a judecătorilor care au dat soluţii prin care s-au încălcat drepturi ale omului, cât şi a funcţionarilor care au creat o situaţie ilegală în faza administrativă de retrocedare. Problema reală a societăţii româneşti în 2012 rămâne corupţia funcţionarilor chemaţi să aplice legea: „darurile orbescu ochii înţelepţilor şi ridică cuvintele drepţilor” (Deuteronom 16,19; Sfânta Scriptură, ediţia din 1688).

 

Sunt aproape 10 ani de când Asociaţia Composesorală Borşa din Maramureş a obţinut o hotărâre irevocabilă de retrocedare a 17.000 hectare pădure, iar Comisia Judeţeană a fost obligată să emită titlul de proprietate…, nici până astăzi nu au intrat în posesie composesorii, mai mult, proprietatea a fost distribuită pe criterii politice şi financiare (spre exmplificare: peste 6.000 de hectare, pe care sunt amplasate minele din Borşa şi lacurile de decantare au ajuns la Frank Timiş!). La fel se întâmplă şi cu Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, cu obştile de moşneni devălmaşe de pe Valea Lotrului, cu proprietăţile comunelor politice din Transilvania, ori ale grănicerilor din Bistriţa – Năsăud şi Caransebeş; în aceeaşi situaţie sunt în ţară mii şi mii de proprietari.

 

Omul politic contemporan se pare că a găsit o singură soluţie problemei: interzicerea retrocedării în natură! Însoţită de o argumentaţie vicleană: repararea unei nedreptăţi istorice pune presiune pe bugetul statului! Totuşi, orice om raţional pricepe că bugetul statului este afectat atunci când se plăteşte 15% din valoarea proprietăţii furate de comunişti, nu când se restituie vechiul amplasament, de al cărui uzufruct a beneficiat fără drept Statul mai bine de 60 de ani.

 

Iată că orice nedreptate duce în pântecele ei o altă nedreptate… iar orice minciună cheamă, fatal, după sine, o altă minciună, mai mare.

 

Însă proprietarii de păduri şi păşuni ştiu că atunci când au pentru ce lupta, dispare definitiv frica din inimile lor. Motivarea interioară a proprietarilor vine şi din râvna pentru dreptate, ca o moştenire deplină, păstrată  cu sfinţenie din străbuni.

 

Este o provocare şi pentru această generaţie să păstreze şi să transmită mai departe teritoriul pur românesc, căci toţi funcţionarii Statului tac mâlc şi nu au nicio reacţie împotriva traficului de munţi şi codri şi a reţelelor de crimă organizată care ne ameninţă cu dezmoştenirea, dezrădăcinarea, iar mai apoi cu exilarea şi trimiterea în pribegie, după modelul  nomazilor, care nu au o ţară sau un teritoriu al lor pe care să le dăinuie familiile.

 

Dumnezeu să ne ajute ca prin această asociere generală în cadrul Federaţiei Proprietarilor de Păduri şi Păşuni din România – Nostra Silva, prin colaborarea coordonată a tuturor capacităţilor morale şi intelectuale, să putem redobândi proprietatea naţională, izvor de putere, independenţă şi libertate!

 

 

Hristos a înviat!

 

  1. Bogdan Ioan Tudor Todoran

51

 
Top