Conflict de graniţă între România şi Ungaria (partea 4) – Ion Rusu Abrudeanu
articol publicat în “Tribuna”, duminică, 4 septembrie 1910
Pentru cei care cunosc istoria ţării noastre, nu este un secret că de la 1856, cand s-a încheiat tratatul din Paris între cele 7 mari puteri europene, prin care se garanta integritatea teritorială a principatelor române de la Dunăre, şi până la 1887, n-a mai intervenit niciun act internaţional sau convenţiune cu privire la linia de frontieră dintre România şi Ardeal.
În urma injoncţiunilor repetate şi interesate ale Austro Ungariei, însă, România consimte în 1887 să încheie cu vecina şi proaspăta ei “aliată” o convenţiune cu privire la regularea liniei de frontieră dintre România şi imperiul austro-ungar, convenţiune care a fost ratificată la Bucureşti în ziua de 4 Aprilie 1888.
Prin această convenţiune, vechea linie de hotar dintre România şi Ardeal, pe distanţa dintre “râul Olt şi râul Jiu” s-a modificat precum urmează:
“Din vârful muntelui Sterpu lui Neagoe drept în curmătura Ţigăncei, iar de aci spre miazăzi, de-a coasta peste munţi până jos în râul Lotru, apoi pe Lotru în sus până în gura râului Balu şi pe Balu în sus până în obârşia lui şi de-acolo, pe vârful munţilor, până în Piatra Albă etc”
Pentru ca cititorii să înţeleagă şi mai bine de ce este vorba, să spunem cum fusese fixată mai înainte linia de frontieră:
“Din vârful muntelui Sterpu drept pe vârfuri până în Piatra Albă etc.”
Prin această nenorocită modificare s-a rupt din teritoriul României şi s-a alipit la teritoriul regatului ungar un codru de pământ, cuprinzând nu mai puţin decât 23 munţi, şi anume: Bucegiu, Rânjeu, Jidul, Dobrunu, Hoteagu, Stricatu, Furnica, Balindru de lângă Stricatu, Balindru, Balindruţ, Haneşu de sus, Haneşu de jos, Cotroana, Groapa de Sus, Groapa de Jos, Balul Mic, Steaja de Sus, Steaja de Jos, Goaţa Hânsa, Goaţa Coman, Săracinu, Sarăcinu din Mijloc, Sărăcinu Greavu şi Balu-Mare — cu alte cuvinte toţi acei munţi, pe care administraţia din Sibiu a celor 7 scaune săseşti din Ardeal încercase să n-i uzurpe la 1743 şi în vederea cărora tot stăruia în reclamaţiuni pană pe la 1770.
Care a fost raţiunea de stat, care a împins guvernul român de la 1887 să consimtă la o asemenea scandaloasă şi păgubitoare delimitare, mărturisim sincer că oricât ne-am căzni s-o pătrundem, pentru a o putea justifica, cu toată bunăvoinţa ce am pus în studiul acestei grave chestiuni, n-am reuşit, rămânând cu nedumerirea şi indignarea în suflet.
Dar să constatăm faptele după actele prezentate şi încheiate de reprezentanţii părţilor contractante.
La încheierea odioasei convenţiuni de care vorbim, reprezentantul Austro-Ungariei a cerut ca comisiunile de delimitare să ia drept frontieră între România şi Ardeal o linie roşie trasă pe harta statului major austriac!
Auzi pretenţie absurdă şi îndrăzneaţă! O linie roşie, trasă pe o hartă oarecare şi nici harta nici linia roşie să nu fie bazate pe procese-verbale exprese, arătand anume punctele prin care trece acea linia roşie şi apoi fără ca acele protocoale să fi fost ratificate printr-un tratat sau convenţiune între suveranii României şi Ardealului — îşi poate oricine închipui că asemenea acte lipsite de acestea formalităţi superioare nu pot constitui nici un titlu de drept faţă de nimeni şi că ele sunt simple jucării diplomatice fără nici o valoare.
Şi punctul nostru de vedere este cu atât mai intemeiat şi va trebui să fie recunoscut în scurtă vreme şi de oamenii noştri de stat, cu cât prin pacea dela Şiştov, Austria s-a obligat în scris să restituie Turciei principatul Valahiei şi Olteniei, exact pe aceleaşi hotare pe care le avusese înainte de ocupaţiunea austriacă de la 1719, iar prin actul păcii de la Reichemberg împăratul Austriei a fost nevoit să înoiască obligaţiunea luată la Şiştov.
Să mai vorbim oare de tratatul din Paris de la 1856, prin care se garantează intregritatea teritorială a principatelor dunărene?
Încă o data: nu ştim care a putut fi raţiunea de stat care a dictat dezastruoasa delimitare din 1887, ca să schimbe în mod aşa de cutezător vechea linie de frontieră dintre România şi Ardeal. Ceea ce constatăm însă este că părţile contractante, prin convenţia încheiată la 1887 şi ratificată la 1888, n-au declarat drept absolută această lucrare a delimitării liniei despărţitoare dintre România şi Ardeal.
Din contră. Din studiul aprofundat al convenţiei reiese că părţile contractante au tratat lucrarea comisiunei de delimitare ca pe orice hotărâre dată în prima instanţă lăsând ca vremea să confirme linia de hotar trasă în 1887.
Într-un număr viitor vom studia dispoziţiile din textul convenţiei privitoare la această extrem de interesantă şi importantă chestiune.
Ion Rusu Abrudeanu
Ion Rusu Abrudeanu, 14 decembrie 1870 – 21 august 1934
