Din Munţii Lotrului
În anul 1905, cu ocazia unui congres agricol, M.S. Regele Fedinand spunea specialiştilor un trist adevăr, pe care de înfăptuire deplină astăzi:
“Cine pune toporul la rădăcina unui copac, pregăteşte moartea agriculturii“
Sunt cuvintele ce atunci răsunau ca o rea prevestire pentru viitorul ce nu le-a desminţit. Din ele se desprinde în primul rând dragostea neţărmurită de pământul românesc, plămădit cu sângele generaţiilor apuse, iar în al doilea rând o mare revelaţie de ordin pus silvic.
Voi arăta opiniei publice româneşti, pe cât îmi va fi posibil, un rău pe care îl raportez îndeosebi Văii Lotrului, astăzii în agonie. A fost abordată de multe ori mare problemă a despăduririlor sistematice făcute în Munţii Noştri.
Ceea ce s-a întâmplat de-a lungul Carpaţilor, fără ca nimeni să se sesizeze şi să ia vreo măsură de reprimare, continuă cu aceiaşi furie şi azi.
După ce prin fals şi corupţie, prin boli venerice şi alcool, au pus stăpânire pe persoana moşneanului, proprietar de păduri seculare, toporul străinului rătăcitor, fără de patrie şi scrupule, a isbit adânc în tulpina codrului frate cu românul.
Cumpărând pe preţuri de 15 lei hectarul (cazul în muntele Dealul Negru), prin exploatarea cea mai nesistematică şi în contra oricărei legi de organizare silvică, codrii noştri par imense cimitire, spunea domnul consilier silvic Antonescu, iar acolo unde bradul se înălţa falnic, astăzi nu vezi decât triste epave ale masivului păduros de ieri.
Legea reîmpăduririi impune exploatatorului ţinerea strictă a amenajamentului în condiţiile căruia Casa Pădurilor aprobă exploatarea. Se plăteşte o cauţiune, ce variază de la societate la societate. Străinul renunţă la ea şi după ce face tăiere rasă îşi ia bagajele ducându-se acolo unde găseşte un izvor de câştig, din sudoarea românului, ce piere în ţara lui.
El pleacă şi în urma lui rămâne jalea, desfrâul şi codrul dezbrăcat de podoaba lui. Aici e nenorocirea. Specialiştii au fost de acord (declaraţia domnului profesor Dr. Diacea), în a emite o părere ce nu sufără nicio contradicţie: “exploatând iraţional, cum e cazul de faţă, şi nereâmpădurind, aşa cum zice legea înseamnă a expune pierii din punct de vedere al formării de torente, aşezările omeneşti din defileul exploatat“. Puhoaiele ce vin distrug tot ce întâlnesc în cale şi curmă chiar şi vieţi omeneşti. Aici am vrut să ajung, pentru ca să arăt unei lumi întregi, că paharul amărăciunii noastre e prea plin şi că nu mai putem răbda.
Se împlineşte un an de când torentele ce-şi dezlănţuiau cu furie apele, după ce au distrus pe mari întinderi locurile de cultură ale nenorociţilor de pe această “Vale a Plângerii”, curmară şi firul a şapte vieţi omeneşti, ce în urma lor lasă în cea mai neagră mizerie familii ce n-au nicio bucăţică de pâine.
În noaptea de 30 septembrie spre octombrie 1924, moşnenii Vasile Ianoş, Gheorghe Verzescu, Florea Piţigoi, Ion Predanu, Dumitru Cofaru, Iosif Ianoş şi un necunoscut, pier îngropaţi sub buştenii Societăţii “Carpatina”.
Datoria noastră, a celor rămaşi în urmă, era ca după datinile noastre strămoşeşti, să le căutăm sfintele oseminte sacrificate pentru noi şi să le dăm pământului din care erau născute.
Am intervenit cu toată tăria la Tribunalul Vâlcea, care înregistrează cererea noastră la nr. 1543 din 6 octombrie 1924 şi pune în vedere Secţiei de Jandarmi Muntele să execute ordinul dat. Suscitata secţie găseşte de cuviinţă ca prin ordinul nr. 1420 din 7 octombrie 1925, să ordone postului local, care înregistrează la nr. 1044, să se pună în vedere Societăţii Carpatina ca să facă lucrările necesare pentru căutarea lor.
La 12 octombrie, apa Voineşiţei, mai miloasă decât exploatatorii pădurilor, aruncă la mal cadavrele a doi moşneni: Vasile Ianoş şi Gheorghe Verzescu (extractele de moarte nr. 13 şi 14 din octombrie 1924 Primăria Voineasa, Vâlcea).
Ceilalţi cinci rămân însă tot sub butuci îngropaţi, nimeni neluând vreo măsură urgentă pentru dezgroparea lor.
Între timp, soseşte în comună Şeful Secţiei de Jandarmi “Muntele”, plutonierul N. Dăescu. Îmi permit să fac o mică paranteză, pentru ca toţi acei ce simt româneşte să poată înfiera atitudinea dezgustătoare a unui om aşa-zis al ordinei, unealtă însă, a celor ce cu 30 de arginţi au vândut pe Mântuitorul. Întrebat fiind în cârciuma domnului Turturea, de către săteni, ce măsuri înţelege să ia acest om, ce necinsteşte haina armei ce o poartă, răspunde pe un ton flegmatic:
“Ce vreţi să fac, ăştia te omoară şi te îngroapă în bani!“
Toţi ascultătorii au venit la mine şi mi-au adus la cunoştinţă faptul întâmplat. Am intervenit, împreună cu domnul Vasile Comşa, un bun român, pretutindeni, însă zadarnic. Ne-am adresat “Universului”, să se facă ecoul lacrimilor noastre, fără niciun rezultat.
“Hârtia suferă multe, dar pentru noi ea nu există, lacrimi nu mai avem.“
sunt cuvintele ce-mi scria la Cluj domnul Comşa.
Vasile Comşa, al doilea din stânga
A trecut iarna şi părinţii noştri, tovarăşii noştri de luptă de ieri, zac şi astăzi între brazi ce se duc spre alte zări, însă de care eu n-am parte nici pentru casa din urmă şi de veci.
Fiarele sălbatice, mai omenoase decât exploatatorul ce nu a ştiut decât să le sugă vlaga, nu s-au atins de osemintele lor, ce zac pe pământul ce nu mai este al lor şi al celor ce au rămas pe drumuri.
Dar de acolo de unde sunt, planează ca un veşnic blestem asupra noastră, asupra celor ce n-am ştiut să le dăm măcar respectul ultim – zi de zi, copiii lor şi soţiile udă cu râuri de lacrimi drumul de duce spre mormântul ce străinul l-a săpat, în dispreţul oricărei legi.
El, intrusul şi împilătorul vostru, va fi însă demascat ca şi românii ce astăzi fac tranzacţii cu societatea pentru exploatarea românilor “Carpatina”.
Fiţi siguri, scumpi morţi şi exploataţi de decenii, că în curând va bate ceasul dreptei judecăţi. Un tineret Lotrean, cinstit, viguros, crescut în principii sănătoase, vă jură să nu înceteze lupta până la biruinţa definitivă.
Vom trece pe sub furcile caudine ale Lotrenilor ce se deşteaptă, pe toţi acei ce de zeci de ani n-au înţeles decât să vă despoaie.
Vom trâmbiţa în cele patru zări ale României Mari, în auzul tuturor, ca în ziua judecăţii din urmă, numele celor ce nici azi nu înţeleg să vă dea mormânt, căci pământul nu mai este al nostru.
Lupta a început, uniţi-vă şi dezrobirea nu va întârzia!
Victor Medrea
student în drept
