Conflict de graniţă între România şi Ungaria (partea 7) – Ion Rusu Abrudeanu
articol publicat în “Tribuna”, marţi, 13 septembrie 1910
Este un axiom juridic: ca să ai dreptul a prescrie o posesiune, se impune în mod imperios ca această posesiune să fi fost exercitată încontinuu şi neturburată de nimeni.
Cititorii noştri ştiu însă din articolele precedente că atunci când administraţia celor 7 scaune săseşti din Ardeal a încercat la 1743 să uzurpe cei 23 munţi româneşti, ea a fost imediat gonită, iar proprietarii Români, din principatul Valahiei, au continuat a-i poseda înainte, neturburaţi de nimeni, după cum dovedeşte de altfel insăşi afirmaţiunea primăriei sau magistratului din Sibiu de la 1769, prin raportul contelui O. Donnel, cum că noi posedam acei munţi.
Posesiunea, de care se prevalează deci saşii, se probează că n-a fost exercitată nici încontinuu, nici neturburată, aşa cum pretinde legea.
Iată dar cum dreptul de posesiune, pe care îl invoacă mereu lacomii saşi, n-a fost exercitat înainte de schimbarea liniei de frontieră intervenită la 1887 şi cum nu le foloseşte la nimic în legitimarea faptului de uzurpare arbitrară, întreprinsă de ei cu forţa administrativă a autorităţilor locale ungare. Iar după schimbarea liniei de frontieră, oricând s-ar fi petrecut acest eveniment, conform dreptului ginţilor, care este tot aşa de bătrân ca şi dreptul în sine, poziţiunea celor 23 munţi, prin faptul schimbării liniei de frontieră, a devenit mixtă, deci pusă sub un regim excepţional.
Fapt cert este prin urmare că posesiunea exercitată de administraţia bunurilor săseşti din Ardeal, după schimbarea liniei de frontieră, oricât de îndelungată vreme ar fi exercitat-o, este exercitată fără titlu de proprietar, căci oricât ar susţine numita administraţie că a exercitat-o cu titlu de proprietară, este dovedit cu legea că titlu istoric nu avea, acte translative şi mai puţin, cum nu avea nici calitatea de proprietară din cauza imposibilităţii legilor din principatul Valahiei, adică România de azi.
Astfel dorinţa sau încăpăţânarea saşilor de a susţine că posesiunea o exercitaseră cu titlu de proprietar, se izbeşte de puterea legilor şi chiar dacă ei ar fi exercitat-o direct, este tot numai o posesiune precară, care nu dă dreptul la prescriere.
Dar mai departe: este un principiu sacru de drept, pe care nu administraţiei bunurilor săseşti îi este dat să-l discute ori să refuze a-l accepta. Acest principiu, care dictează, şi vrând-nevrând, trebuie să te supui ordinelor lui, glăsuieşte lămurit că prescripţiunile prin posesiune “a bunurilor teritoriale internaţionale nu au nici un termen”, ceea ce însemnează că nimeni nu poate întrerupe continuitatea unui drept vechi, a cărui revendicare se poate cere oricând şi prin orice mijloace.
Aceste drepturi nu se sting niciodată decât numai prin puterea timpului şi sancţiunea istorică. Şi în această privinţă istoria naţională a ambelor ţări, România şi Ardealul, pornind de la primul act încheiat la 9 iunie 1520 între Ianoş craiul Ardealului, şi Neagoe Basarab, voevodul Valahiei, act confirmat prin toate tratatele internaţionale intervenite succesiv de atunci încoace între suveranii acestor ţări, a sancţionat că terenul ocupat de cei 23 munţi a fost în Valahia proprietate absolută şi exclusivă a supuşilor Romaniei şi că nici odată nu a fost ai administraţiei bunurilor săseşti din Ardeal.
Nu trebuie deci cine ştie ce studii profunde de drept pentru a înţelege oricine că puterea timpului petrecut de atunci şi până azi a stins pentru veşnicie pretenţiunile saşilor, care în lăcomia şi patima lor nemăsurată de pământ încearcă într-una a le pune pe tapet.
Ion Rusu Abrudeanu
Ion Rusu Abrudeanu, 14 decembrie 1870 – 21 august 1934
