Conflict de graniţă între România şi Ungaria (partea 6) – Ion Rusu Abrudeanu
articol publicat în “Tribuna”, sâmbătă, 10 septembrie 1910
Ziceam într-un articol precedent că însăşi faimoasa convenţiune de la 1887 tratează lucrarea comisiunii de delimitare a graniţei româno ardelene ca pe orice hotărâre dată în prima instanţă, lăsând parcă vremii sarcina să confirme linia de hotar trasă în 1887.
Din acest punct de vedere, iată dispoziţiile luate prin această convenţiune:
Prin art. 1 s-a dispus că:
“Se vor încheia hărţi speciale în regulă, cu toate detaliile, fixând punctele de graniţă stabilite de comisiunile de delimitare, care vor servi de bază la tranşarea diferitelor contestaţii ce s-ar putea ivi contra fixării liniei de frontieră, etc.”
Mai departe s-a stabilit că:
“O revizuire a liniei de demarcare se va face din 10 în 10 ani, prin comună înţelegere”.
Iar în ceea ce priveşte garantarea unei stăpâniri paşnice şi liniştite a bunurilor private căzute în raza şi sub influenţa liniei de frontieră, care vor fi atinse prin tragerea acestei linii de demarcaţie, s-au stabilit următoarele prin art. 10 din convenţiune:
“Se înţelege că prin această convenţiune nu se aduce nici un prejudiciu acelor imobile care trec în total sau în parte dintr-o ţară într-alta, cu privire la drepturile de posesiune şi de liberă dispoziţiune a acelor imobile”.
Prin art. 11 din convenţiune s-a dispus că:
“Proprietarii acelor imobile, cari trec dintr-o ţară într-alta, vor fi trataţi în ceea ce priveşte aceste posesiuni, după principiile cele mai liberale, şi anume: aceşti proprietari mixti vor continua a-şi exercita posesiunea şi folosinţa acestor bunuri, fără să ţie seamă de deosebirea de suveranitate.
…Cu toate acestea, ori de câte ori un imobil de categoria aceasta ar trebui să treacă în mâinile unui nou proprietar, prin vânzare, schimb, donaţiuni sau legat, statul pe teritoriul căruia se află imobilul va putea să dobândească acel imobil, plătind preţul normal stabilit de experţi”.
Din cele reproduse până aici din textul convenţiunei, se vede lămurit că în ce priveşte linia de hotar dintre România şi Ardeal nu s-a stabilit nimic definitiv prin lucrarea comisiunii de delimitare din 1887, căci linia roşie trasă pe harta statului major austriac, din moment ce nu a a fost sprijinită pe procese verbale în care să se fixeze punctele prin care trece acea linie să fie confirmată printr-o conveţiune sau tratat între suveranii acestor ţări, ea se consideră ca anihilată cu desăvarşire prin însăşi convenţia din 1887, care acordă dreptul de contestaţiuni pentru proprietatea privată cauzată şi atinsă prin tragerea acelei linii şi îi hotăreşte condiţiunile ei de existenţă în viitor.
Şi pentru ca să nu se producă neînţelegeri sau interpretări greşite, tot convenţia din 1887 a fixat procedura de urmat şi modul de cercetare a contestaţiunilor ce se vor ivi cu privire la fixarea liniei de frontieră.
Relativ la proprietatea personală a statului, fiindcă modificarea liniei de frontieră operată în anul 1877 s-a făcut în timp de pace şi pentru a strânge — vezi Doamne! — şi mai bine legăturile de prietenie şi bună vecinătate între părţile contractante, s-a hotărât ca toate bunurile personale ale statului, care au căzut peste linia de frontieră şi s-au încorporat la statul vecin, să fie de îndată transmise în patrimoniul statului de care a fost lipit bunul, contra despăgubirii convenite.
Această dispoziţiune n-are, cum lesne se poate vedea, decât să înlăture cu desăvârşire conflictele de suveranitate ce s-ar putea produce cu prilejul exercitării dreptului de proprietate.
Dar asupra acestei chestii vom mai reveni.
Ion Rusu Abrudeanu
Ion Rusu Abrudeanu, 14 decembrie 1870 – 21 august 1934
