Conflict de graniţă între România şi Ungaria (partea 5) – Ion Rusu Abrudeanu
articol publicat în “Tribuna”, marţi, 6 septembrie 1910
Schimbându-şi prin noua convenţiune austro-romană linia de frontieră, puterile contractante, ca să garanteze şi mai sigur beneficiul deplin şi efectiv al proprietarilor de la bunurile lor căzute în această categorie mixtă, au transformat convenţia în lege prin votul parlamentelor ambelor ţări, ai căror suverani apoi au sancţionat-o şi promulgat-o ca să o facă obligatorie tuturor supuşilor lor.
Este prea evident că procedura aceasta nu a fost creată sui generis şi nu e pornită dintr-un capriciu oarecare sau dintr-o deosebită consideraţiune sau alte sentimente. Nu!
Ea a fost ordonată de dreptul ginţior, care regulează raporturile de la stat la stat, de la suveran la suveran şi de la egal la egal. Ea este dictată de marele respect pentru proprietate şi individ, garantând astfel libertatea şi siguranţa omului şi a bunurilor lui.
Aceste măsuri excepţionale se aplică obligatoriu şi în general în toate cazurile analoage, chiar atunci când nu sunt prescrise într-un anume tratat, convenţiune sau lege specială, ca şi în cazul când modificarea liniei de frontieră s-ar fi făcut în timp de război.
Dreptul ginţilor, din consideraţiuni de înaltă umanitate, a ordonat asemenea dispoziţii excepţionale pentru proprietatea privată, fiindcă raţiunea de stat, care a dictat schimbarea liniei de frontieră, mai ales în timp de pace, nu putea merge până la exproprierea forţată şi fără nici un titlu de drept, obţinut prin filiera legală, nici la expatrierea unor cetăţeni tot aşa de buni patrioţi ca înşişi membrii guvernelor contractante.
A trebuit deci să lase acestor indivizi timpul suficient ca să se gândească, să se prepare şi să-şi consulte sentimentele lor intime, până când să se decidă a renunţa la bunurile lor, de care îi leagă o mulţime de amintiri, ca să le transmită unui conaţional sau chiar statului, de care a fost lipită proprietatea prin schimbarea liniei de frontieră, mai ales din motive ale raţiunii de stat!
Iată de ce România, pentru respectul ce dă chiar acestei faimoase convenţiuni, lasă deplină libertate locuitorilor ungari din comuna Porceşti de lângă Turnu Roşu, ca să-şi exercite drepturile lor de proprietari asupra munţilor Vârtoapele şi Strâmbanu, căzuţi dincoace de linia de frontieră şi lipiţi de teritoriul României, lăsând absolut aceiaşi libertate şi administraţiei din Sibiu a celor 7 scaune săseşti din Ardeal asupra bunurilor sale, căzute în altă parte, tot dincoace de linia de frontieră şi încorporate la teritoriul României.
Cu totul invers însă de modul leal de procedare din partea României, administraţia din Sibiu a celor 7 scaune săseşti din Ardeal, profitând de împrejurarea că munţii în discuţie, proprietatea supuşilor români, prin faptul schimbării liniei de frontieră au fost deslipiţi de la teritoriul României şi lipiţi de teritoriul monarhiei austro-ungare, n-a pregetat un moment de a-şi însuşi dreptul de proprietate asupra lor, bine înţeles cu concursul autorităţilor administrative ungare, pe care n-a fost greu să le inducă în eroare.
Mai mult încă, numita administraţie săsească din Sibiu a început de câţiva ani şi exploatarea pădurilor seculare de pe aceşti bogaţi munţi, exploatare, pe care tot cu concursul autorităţilor ungureşti, o activează cu o extraordinară energie.
Şi acum întrebăm:
Nu constituie oare această procedare îndrăzneaţă o nemaipomenită încălcare de teritoriu din partea administraţiei celor 7 scaune săseşti, care fără nici o bază de drept, fie ea istorică sau translativă, şi-a arogat dreptul de proprietară asupra a 23 munţi româneşti numai în virtutea schimbării liniei de frontieră?
Dar este cu atât mai revoltătoare această încălcare, cu cât e ştiut că modificarea liniei de frontieră dintre România şi Ardeal nu s-a făcut pe baza unei achiziţiuni de război. Şi apoi chiar aşa dacă ar fi, proprietatea acestor munţi ar fi căzut de drept în patrimoniul domeniului public al statului ungar şi nicidecum în patrimoniul administraţiei celor 7 scaune săseşti din Ardeal şi atunci încă condiţionat, anume numai dacă proprietatea ar fi fost personală a statului învins prin război.
Cum însă această proprietate n-a fost a statului învins, ci a fost privată, cum vom dovedi la timp cu documente, nici statul învingător, nici altcineva nu putea şi nu poate să-şi însuşească dreptul de proprietar asupra celor 23 munţi din încântătorul lanţ al Carpaţilor.
Aceşti munţi au rămas deci exclusiva proprietate a vechilor proprietari şi conform legii speciale, dreptul proprietăţii a rămas tot sub regimul care o guvernase înainte de modificarea liniei de frontieră şi va continua să stea tot în această condiţiune, fiind garantată de ambele puteri contractante până în momentul când se va transmite de către titularii în drept unui naţional austro ungar sau chiar guvernului austro ungar.
Prin urmare, este evident că schimbarea liniei de frontieră nu foloseşte absolut la nimic administraţiei din Sibiu a celor 7 scaune săseşti, căci nu constituie nici un titlu de proprietară, ca să poată pretinde vreun drept asupra acelor munţi, după cum de altfel nu i-a folosit nici linia roşie trasă pe harta statului major austriac.
Ion Rusu Abrudeanu
Ion Rusu Abrudeanu, 14 decembrie 1870 – 21 august 1934
