Conflict de graniţă între România şi Ungaria (partea 3) – Ion Rusu Abrudeanu
articol publicat în “Tribuna”, joi, 1 septembrie 1910
Este nespus de interesant şi instructiv istoricul graniţei valaho ardelene, care deşi a rămas statornică secole de-a rândul, aşa cum o fixase la 1520 comisia mixtă instituită de Ionaş, craiul Ardealului, şi Neagoe Basarab, Voevodul Munteniei, totuşi n-a încetat un moment de a fi, când în secret, când pe faţă, ţinta încălcărilor lacomilor noştri vecini.
“Începând din râul Olt până la Ruscova” — astfel fixa pe scurt comisia mixtă din 1520 linia de hotar dintre Valahia şi Ardeal, linie care a fost respectată de către toţi suveranii Ardealului până în anul de tristă amintire 1887.
Această linie de hotar a fost confirmată prin tratatul de alianţă încheiat la Târgovişte, în anul 1598, între împăratul Austriei şi principele Valahiei, apoi prin tratatul încheiat la Karlowitz, în anul 1699, între împăratul Austriei, suveranul Ardealului şi sultanul Turciei, ca şi prin tratatul de pace intervenit la Pasarowitz în anul 1719.
La 1739, pe baza actului de pace încheiat la Belgrad, împăratul Austriei s-a obligat să restituie Turciei, suzerana Valahiei, Banatul Olteniei, exact pe aceleaşi hotare, care le avuse înainte de ocupaţiunea austriacă din 1719, care numise ca ban al Olteniei pe George Cantacuzino, fiul lui Şerban Vodă Cantacuzino, trecut cu totul în apele Nemţilor.
Mai târziu, la 1775, prin actul păcii încheiată la Bucureşti, Austria se obligă iarăşi faţă de Turcia să respecte vechea linie de hotar dintre Valahia şi Ardeal. De asemenea, prin tratatul de la Şiştov din 1781, ca şi prin cel de la Reichenbach din anul 1790, până la tratatul din Paris, încheiat între cele şapte mari puteri europene la 1856, prin care se garantează din nou integritatea teritoriului Valahiei.
Astfel, veacuri de-a rândul a continuat respectul dat acestei linii de hotar, atât de către suveranii acestor principate, cât şi de către supuşii lor, cu singura întrerupţie a ocupaţiunii austriace de la 1719, care a luat sfârşit însă la 1739. Pe această linie a graniţei s-a urmat posesia în cea mai deplină linişte timp de sute de ani, nici românii din Muntenia nemaitrecând peste ea în Ardeal, nici ardelenii peste ea în Valahia.
Însăşi administraţia din Sibiu a celor 7 scaune săseşti s-a declarat, la 1520, supusă ţării Ardealului şi a tras după dânsa toată proprietatea câtă s-a găsit că posedă — cu drept ori pe nedrept — despărţind-o de cea a Valahiei prin linia de frontieră. În tot timpul de la 1520 pană la 1743, această administraţie n-a mai trecut niciodată în Valahia peste linia de frontieră şi n-a ridicat niciodată vreo pretenţiune pentru niscaiva terenuri ce i-ar fi rămas la 1520 în Valachia, dincoace de linia de frontieră. Şi har Domnului, prilej de reclamaţie ar fi avut, fie la 1731, când s-a verificat linia de frontieră de cătră trimisul Turciei Mehmed Effendi cu contele Kolovrat din partea Austriei, fie la 1741, când s-au stabilit vechile semne de hotar dintre Valahia şi Ardeal în urma actului de pace încheiat la Belgrad în 1739.
Cu toate acestea, în anul 1743, administraţia din Sibiu a celor 7 scaune săseşti din Ardeal, încearcă deodată să uzurpe un codru întreg de pământ situat în Valahia dincoace de linia de frontieră, cuprinzând vreo 23 munţi, situaţi între muntele Sterpul lui Neagoe şi Piatra Albă, sub pretextul că aceşti munţi ar fi fost proprietatea scaunelor săseşti din Tălmăci şi Sălişte în baza rescriptulul regelui Geza II al Urgariei, confirmat şi de regele Andrei II în anul 1227.
Evident, proprietarii valahi ai acestor munţi au respins năvălirea cutezătoare a saşilor, care după 223 ani de tăcere (1520—1743) veneau să reclame fără niciun drept un teritoriu pe care nu-l stăpâniseră niciodată, cum se recunoaşte de toţi suveranii Ardealului prin toate tratatele încheiate cu Valahia.
Conducătorii administraţiei săseşti din Sibiiu nu posedau nici un act, nici un titlu sau document, cu care să legitimeze uzurparea ce încercase să facă din teritoriul Valahiei. Acest fapt îl certifică însuşi contele O. Donnel, guvernatorul general al Ardealului, care într-un raport al său redactat la 1769 în această afacere, spune, că în arhiva Sibiului nu se găseşte niciun document din acelea care să hotărască completa veracitate a munţilor ce aparţin principatului Ardealului, ca cineva să poată vedea lămurit din ele hotarele de ici şi de dincolo, etc.
Afirmaţiunea aceasta a contelui O. Donnel era însă vădit parţială pentru saşi, căci, cum vom dovedi la timpul oportun, se găsea pe acel timp în arhiva din Sibiu elocventul hrisov al lui Neagoe Basarab, prin care sunt prevăzute punct cu punct hotarele dintre Valahia şi Ardeal. Era însă firesc ca magistratul, adică primăria din Sibiu, să zică că nu există asemenea documente, fiindcă altfel n-ar fi putut legitima pretenţiunea administraţiei celor 7 scaune săseşti din Ardeal, pe care o susţinea.
Magistratul Sibiului, după ce mărturiseşte că nu are niciun act cu care să poată sprijini pretenţiunea saşilor, aleargă ca ultim mijloc la făgăduiala unor locuitori, care ar fi gata să afirme prin jurămant cum că ei ar fi posedat acei munţi păşunând iarba cu vitele lor, pentru care au plătit arendă anuală administraţiei bunurilor săseşti.
Cercetându-se atunci de aproape şi această afirmaţiune, s-a dovedit că posesiunea de care se prevalau Saşii fusese exercitată numai în timpul ocupaţiunei Banatului Olteniei de către armata austriacă. Această posesiune însă a încetat la 1739 în urma tratatulni de la Belgrad, prin care Austria se obligă să restituie Turciei suzerana Valahiei, Banatul Olteniei exact în hotarele pe care le avusese înainte de ocupaţiune; de altfel la 1741, o comisiune mixtă restabilise aceste hotare tocmai prin punctele fixate la 1520.
Dar chiar locuitorii, la care se referea magistratul Sibiului în declaraţiunea dată, afirmă “că deşi au păşunat cu vitele lor acei munţi, ei au plătit pe fiecare an proprietarilor valahi bani şi produse naturale de la vite”.
Este deci în afară de orice îndoială că administraţia săsească din Sibiu nu exercitase absolut nici o posesiune în acei munţi şi că, din contra, faptul posesiunii exercitată de valahi, în linişte şi neturburaţi de nimeni, se dovedeşte prin chiar raportul magistratului sibian.
Ştiau ei foarte bine ce făceau valahii la 1743, când au gonit pe saşi din munţii lor, pe care incercaseră să-i uzurpe la 1741, fără ruşine şi absolut fără nici un drept.
Cum se face însă că lacomii saşi vor să stăpânească totuşi şi azi acei 23 munţi româneşti răpiţi din teritoriul Romaniei? — iată o întrebare importantă şi gravă, la care vom căuta să răspundem cu probe, luate din celebra şi dezastroasa convenţie pentru regularea liniei de frontieră dintre România şi imperiul austro-ungar, încheiată la 1887 şi ratificată în Bucureşti la 4 aprilie 1888.
Ion Rusu Abrudeanu
Ion Rusu Abrudeanu, 14 decembrie 1870 – 21 august 1934
