Conflict de graniţă între România şi Ungaria (partea 2) – Ion Rusu Abrudeanu

Tweet

articol publicat în “Tribuna”, miercuri, 18 august 1910

Dl Ion Russu-Abrudeanu începe să publice in “Adevărul” din Bucureşti documentele istorice, în baza cărora moşnenii români din Vâlcea reclamă, de la statul ungar, prin contestaţiile ce au înaintat zilele trecute comisiei mixte de verificare a graniţei, 23 de munţi, pământ românesc încălcat în cursul vremurilor, fără nici o umbră de drept, de lacomii Saşi din Transilvania, care de câteori pot să înghită o palmă de glie românească cred că fac una din cele mai mari cuceriri economice.

Iată ce spune dl I. Russu Abrudeanu:

Din timpuri imemorabile, pe când şi România de azi şi Ardealul erau împărţite în mici cnezate, bine determinate şi circumscrise de istoria naţională a ambelor ţări, linia despărţitoare între cnezatele ardelene şi cele valahe, pe distanţa dintre râurile Olt şi Jiu, a fost secole de-arândul pe poalele versantului format de şirul de munţi, a cărui faţă se scurge către câmpia Sibiului, sau mai bine zis acolo unde încetează câmpia Sibiului şi începe urcarea pe coasta muntelui.

Această linie de hotar a fost confirmată prin diferite rescripte de către suveranii Ardealului, atât înainte de constituirea principatului Valahiei, precum şi după constituirea lui. Pe de altă parte, istoria ne arată că pe timpul regelui Ludovic al Ungariei şi principelui Vladislav Basarab al Valahiei s-a făcut chiar o hotărnicie, care a restabilit vechea linia de hotar dintre Valahia şi Ardeal prin semnele descrise mai sus. Printr-un rescript din anul 1366 regele Ludovic confirmă el însuşi această hotărnicie.

Matei Corvinul, rege de sânge românesc al Ungariei, spune de asemenea într-un rescript al său din anui 1467 că lasă în stăpânirea principilor Valahiei ţinuturile întregi “ale Rodnei, Almaşului şi Făgăraşului”.

Fiindcă populaţia din Ardeal, aşezată prin satele mărginaşe cu linia de frontieră era ca şi azi aproape toată românească, diferiţi principi ai Valahiei i-au acordat la diferite epoci mai mulfe privilegii, printre care cel mai de seamă privilegiu era: “să păşuneze cu vitele lor prin pădurile de pe munţii Valahiei, situaţi langă ei, dar dincoace de linia de frontieră”.

Ba încă unii dintre suveranii Valahiei le mai promiteau acestor locuitori şi protecţia armată contra oricui i-ar supăra, cum a fost principele Mihail pe când ţinea locul bătrânului său părinte Mircea Voevod, prin hrisovul său dat în anul 1418 locuitorilor din Cisnădie. Acest principe muntean, ca să facă efectivă şi reală promisiunea sa, a zidit la Cisnădioara, chiar pe linia de graniţă, un turn de pază, care înfruntând veacurile există şi azi, mândru şi neclintit, pentru ca să mărturisească realitatea dovezilor scrise, cum că linia veche de frontieră dintre Valahia şi Ardeal a fost pe acolo.

Cu vremea, populaţia satelor ardelene mărginaşe cu linia de frontieră înmulţindu-se şi amestecându-se cu alte neamuri, făcea, pe baza acestor privilegii, dese incursiuni prin pădurile supuşilor valahi, situate dincoace de linia de frontieră, ba se întinsese cu păşunatul şi în alţi munţi situaţi cu mult mai interiorul Valahiei, aşa că din această cauză au început a se ivi neînţelegeri între aceşti locuitori şi între valahi, proprietarii acestor munţi, provocând uneori dezordini foarte grave şi când erau chemaţi la răspundere în Valahia, ei susţineau că aparţin Ardealului, iar când erau chemaţi la răspundere acolo, ei răspundeau că aparţin ţării Valahiei.

Astfel dărnicia principilor Valahiei, care cu multă inimă acordaseră aceste privilegii populaţiei române din Ardeal, megieşă cu linia de frontieră, a avut de fapt o consecinţă rea, fiindcă se crease o populaţiune şi o proprietate mixtă, care ajunsese cu vremea să producă o adevărată perturbaţiune, atât în ordinea administrativă, cât şi în acea a suveranităţii ambelor ţări limitrofe. Uneori se suspendase din această cauză chiar cursul justiţiei, care nu se mai putea aplica nici în Valahia, nici în Ardeal.

La un moment dat, dându-şi seama de această situaţie anormală şi pe timpuri aşa de grele, ambele principate au simţit nevoia restabilirii ordinii şi a unei păci durabile pentru susţinerea reciprocă a individualităţii lor ca ţări autonome.

Conduşi de aceste interese superioare, pentru existenţa ţărilor lor, Ianoş, craiul Ardealului, şl Neagoe Basarab, voevodul Valahiei, încheie în anul 1519 pace cu frăţie şi dragoste, legând o cu mare afurisenie ca să nu se strice, iar pentru restabilirea ordinii şi ca să înlăture pe viitor orice neînţelegeri cu privire la linia de frontieră despărţitoare între Valahia şi Ardeal, au numit o comisiune mixtă ca să o fixeze în mod statornic şi “să rămană pentru veacuri fără răstălmăcire”.

Comisiunea aceasta, compusă din opt nobili ardeleni, printre cari şi doi Români, şi din zece boeri valahi, s-a şi întrunit pe câmpul Jiului, la Merişor, şi după o dreaptă şi chibzuită judecată a fixat linia despărţitoare dintre Valahia şi Ardeal, începând din râul Olt spre apus până la Ruşeava, hotărând totodată ca pe viitor linia de frontieră să meargă prin punctele acestea, insă… din râul Olt să înceapă din punctul unde se scurge în el râuşorul Prudov, la vadul din sus de Câineni, apoi să meargă pe acest râuşor în sus spre spus pană la obârşia lui şi de acolo pe vârf peste vârful Dealului Negru drept în vârful muntelui Sterpu lui Neagoe, iar de acolo tot pe vârfuri până în Piatra Albă.

Prin fixarea acestei linii noi, Valahia şi-a impus un mare sacrificiu, cedând o parte însemnată din teritoriul său în folosul principatului ardelean, mai mult în dorinţa de a vedea stinse pentru totdeauna neînţelegerile cu locuitorii din Ardeal, mărginaşi cu vechea linie de frontieră, şi în consideraţiunea că masa acestor locuitori era de acelaşi neam şi de aceaşi lege cu populaţia Valahiei.

Lucrarea comisiunii de delimitare a frontierei dintre Valahia şi Ardeal s-a rectificat punct cu punct prin hrisovul lui Neagoe Basarab, dat la Târgovişte, cu învoirea boerilor din Divanul ţării, în ziua de 9 iunie 1520, hrisov în care se spune “că oricine va mai călca această linie de aici înainte să fie pedepsit cu pierderea capului”.

Într-un articol viitor voi arăta cum a fost respectată această linie de hotar secole dearândul până aproape în zilele noastre — anul 1887 — când a fost călcată în picioare cu cuvenita îndrăzneală de vecinii noştri pentru a pune Saşii stăpânire pe unii dintre cei mai frumoşi şi mai bogaţi munţi ai noştri din coroana Carpaţilor.

Ion Rusu Abrudeanu

Ion Rusu Abrudeanu, 14 decembrie 1870 – 21 august 1934